|
|
ALPINISM
Tehnica sportului de munte
EDITURA SPORT-TURISM
BUCUREŞTI, 1981
INTRODUCERE
Relaţia om-munte a cunoscut Ă®n decursul sutelor de mii de ani de la apariţia omului pe pămĂ®nt şi pĂ®nă azi o evoluţie continuă. Această evoluţie este ascendentă şi s-ar putea reprezenta grafic printr-o curbă — o hiperbolă — care, plecĂ®nd de la zero, de la timpul zero — momentul apariţiei lui homo sapiens — urcă lin pĂ®nă către sfĂ®rşitul secolului XVIII, pentru a se avĂ®nta brusc, ajungĂ®nd Ă®n numai 200 de ani la diversificarea fabuloasă de azi.
Printre domeniile cu evoluţie vertiginoasă şi destul de recentă este şi alpinismul, atĂ®t de nou Ă®ncĂ®t se cunoaşte şi dala precisă a „naşterii" lui: 3 august 1787, ziua Ă®n care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc, condus fiind de Jacques Balmat, onorat pentru această faptă cu titlul de cavaler de Mont Blanc. Ca şi celelalte activităţi umane, alpinismul a evoluat rapid — de la simpla năzuinţă de a urca o culme la diversele forme de practicare Ă®n zilele noastre, cuprinzĂ®nd o gamă variată de probleme şi aspecte :
— ascensiuni de vară;
— ascensiuni de iarnă;
— ascensiuni pe stĂ®ncă;
— ascensiuni pe gheaţă;
— ascensiuni pe munte de mare altitudine;
— ascensiuni pe munte de altitudine medie;
— ascensiuni pe pereţii cheilor, cantoanelor;
— ascensiuni Ă®n zone montane greu accesibile — arctică, an tarctică;
— ascensiuni pe faleze marine;
— ascensiuni pe bolovani — blocuri izolate de stînca;
— ascensiuni Ă®n peşteri;
— ascensiuni pe pereţi artificiali special construiţi;
— ascensiuni pe construcţii Ă®nalte ca turnul Eiffel sau zgĂ®rie-norii.
Strîns legate de alpinism sînt o serie de sporturi ca:
— drumeţia pe munte;
— schiul sub toate aspectele, dar în special schiul alpin;
— coborĂ®rea cu caiacul a cursurilor de apă Ă®n zona alpină;
— zborul cu deltaplanului;
— paraşutismul cu start de pe culmile montane;
— vĂ®nătoarea, pescuitul Ă®n apele de munte.
Dintre aplicaţiile practice ale alpinismului se pot cita:
— cercetarea ştiinţifică Ă®n geologie, geografie, botanică, zoologia fizică, speologie şi altele— de exemplu, Ă®n arheologie (cercetarea vestigiilor antice din zona Mării Moarte sau din Anzi);
— aplicaţii militare; cele mai senzaţionale exemple fiind trecerea Alpilor de către trupele lui Hanibal şi frontul din Dolomiţi Ă®n 1915-1918;
Alpinismul— mersul pe munte — se subĂ®mparte Ă®n două forme de bază Ă®n funcţie de terenul pe care Se practică:
— mersul pe stĂ®ncă
— mersul pe gheaţă
Tehnică celor două forme de mers diferă. De asemenea, diferă echipamentul, materialele tehnice (cu excepţia corzii şi carabinierelor), tehnica propriu-zisă de mers şi asigurare, pericolele.
Pentru alpinismul de vară Ă®n Carpaţi, este suficientă cunoaşterea tehnicii pe stĂ®ncă. Pentru Ă®nălţimile de peste 3 000 m precum şi iarna Ă®n Carpaţi se folosesc ambele tehnici, de stĂ®ncă şi de gheaţă, Ă®n funcţie de teren şi de traseul ales; perete de stĂ®ncă, perele de gheaţă, munte predominant stĂ®ncos sau acoperit cu zăpadă şi gheaţă, traseu de stĂ®ncă, traseu de gheaţă sau traseu combinat.
Cartea de faţă Ă®ncearcă să prezinte alpinismul — tehnică, pericole, probleme complexe — la nivelul mondial actual. Astfel sĂ®nt prezentate: aspectele legate de tehnica escaladei pe stĂ®ncă şi pe gheaţă; pericolele pe care trebuie să le ia Ă®n considerare alpinistul; se face o trecere Ă®n revistă a unor aspecte auxiliare ca schiul alpin, bivuacul; anumite aspecte medicale, de supravieţuire, de salvare, alimentaţie; prognoza vremii; evoluţia stilurilor Ă®n alpinism; antrenament; geografia alpină a Terrei etc. Un capitol al lucrării prezintă alpinismul din România cu aspectele şi problemele sale specifice, legate de particularităţile cadrului Ă®n care se desfăşoară.
DEFINIŢII
• Alpinismul= sportul munţilor Ă®nalţi (Knaurs Lexikon)
• Alpinismul= sportul ascensiunilor Ă®n munţi (Larousse)
• Alpinism = ramura sportivă care cuprinde ascensiunile Ă®n munţi, Ă®n special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora (Dicţionarul explicativ al limbii române).
• Alpinismul Ă®ncepe din clipa Ă®n care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vĂ®rf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul Ă®nsuşi al reliefului sau al climatului. Singură noţiunea de pericol şi tehnica elaborată de om pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numeşte comun alpinism. Această mare pasiune umană tinde a deveni un sport Ă®n stare pură, la care dorinţa performanţei face să treacă pe plan secund calităţile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea şi frumuseţea, alpinistul se complace Ă®n dificultatea de a Ă®nvinge, Ă®n pericolul de a birui, Ă®ntr-o luptă arzătoare Ă®mpotriva elementelor naturii. Turişti sĂ®nt nenumăraţi, dar performanţa Ă®n alpinism este rezervată unei minorităţi, căci cel ce-şi expune viaţa conştient (şi din păcate din ce Ă®n ce mai mult inconştient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin inteligenţa şi forţa sa morală, prin utilizarea reflexelor şi a forţei sale fizice, acela aparţine obligatoriu unei elite.
(Roger Frison-Roche)
• Alpinismul este delectarea, pasiunea, tehnica de a urca munţii.
(Cesare Maestri)
• CĂ®nd omul vede o ridicătură a suprafeţei pămĂ®ntului el este tentat de a o urca. Nu-i dă pace. ĂŽn parte, vederea sperată ne trezeşte curiozitatea. Dar, Ă®n primul rĂ®nd, vine desigur sfidarea pe care acest punct ridicat ne-o azvĂ®rle Ă®n faţă. Vrem să dovedim nouă Ă®nşine şi semenilor noştri că putem ajunge sus. Nu ocolim dificultatea, ba chiar ne bucură. Realizăm ceva ce ne aduce o mulţumire interioară.
Dorinţa de a urca Everestul s-a dezvoltat din imboldul primar care ne mĂ®nă să urcăm dealul Ă®nvecinat. Obiectul este mai mare, dorinţa este aceeaşi. Bătălia contra Evereslului este numai una din multele forme Ă®n care se exprimă lupta spiritului cu materia. ĂŽn muntele cel mai Ă®nalt, spiritul vede materia Ă®ngrămădită masiv, pe care doreşte s-o Ă®nvingă.
Omul şi muntele se trag din acelaşi pămĂ®nt şi sĂ®nt, prin urmare, Ă®nrudiţi. Totuşi, muntele reprezintă o treaptă mai joasă a materiei. Omul este mai mic ca masă. dar mai mare ca spirit. De aceea vrea sa Ă®nvingă cea mai Ă®naltă incarnaţie a materiei. Aceasta este taina gĂ®ndului care ne mĂ®nă pe Everest; Ă®n conştiinţa forţei sale zace voluptatea cea mai Ă®naltă a omului.
(Sir Francis Younghusband)
• Aventura munţilor mari şi iubiţi: zgĂ®riat şi jupuit şi sfĂ®rşit de oboseală să mai fii fericit doar pentru cĂ®teva sute de metri de stĂ®ncă pe care te-ai luptat ca să le escaladezi — chiar dacă ştii foarte bine cum Ă®ţi poţi petrece timpul altfel, mai comod, poate mai frumos, mai lipsit de pericole — şi să revii totuşi mereu şi mereu — acesta este căţărătorul.
(Georg von Kraus)
Iar noi, micii alpinişti anonimi, Ă®ntrebaţi de ce ne căţărăm pe stĂ®nci cĂ®nd Ă®n acelaşi loc putem ajunge pe o potecă Ă®ngrijită, pe care putem merge relaxaţi gustĂ®nd din plin frumuseţile naturii, răspundem simplu:
pentru că ne place!
CUGETĂRI
- Alpinismul acrobatic nu caută Ă®nălţimea, ci greutăţi tehnice; ceea ce-l inspiră este dragostea pentru stĂ®nci şi cultul adevăratelor guri de rai — cerdace de piatră, brĂ®ne spĂ®nzurate de pieptul muntelui — unde dăinuieşte doar cu vĂ®ntul o floră fragedă şi aleasă şi unde vulgul, bietul vulg (...) nu poate ajunge. Prin ce se manifestă vulgaritatea (...)? Prin nepăsare faţă de frumuseţile naturii, prin nesocotirea lor. Piciorul elefantin al vulgului nu cruţă florile, el nu caută să calce cu băgare de seamă covorul viu al plantelor pietroase.
(Bucura Dumbravă
- Alpinismul este poezie, filozofie, este ceva nedefinit care te cheamă, te subjugă, te Ă®mpinge Ă®n locuri incredibil de grele pe frig sau pe soare torid, Ă®n ploaie sau vĂ®nt.
(Nicolae Baticu)
— Simpla căţărare nu Ă®nseamnă nimic, dacă nu Ă®i dai Ă®nţelesul cunoaşterii.
(Ion Coman)
— Şi totuşi, cĂ®tă bucurie am simţit, cĂ®nd Ă®n scăriţe, cu frĂ®nghiile legănate de vĂ®nt, am putut privi din buza surplombei golul de sub mine.
(Emilian Cristea)
— Alpinismul este Ă®nainte de toate o concepţie a relaţiilor dintre spirit şi munte.
(Pierre Bossus, preşedintele UIĂ
— Imposibil este doar ceea ce nu ne Ă®ncumetăm să abordăm.
(Frederie cel Mare)
CAPITOLUL I. TEHNICA DE CĂŢĂRARE PE STĂŽNCĂ
1. GENERALITĂŢI
Alpinismul este un sport periculos. Alpinistul Ă®şi asumă un anumit risc practicĂ®nd acest sport. Folosind un echipament şi un material corespunzător, aplicĂ®nd o tehnică de mers şi de asigurare bine pusă la punct, acest risc poate fi redus la minimum.
Succesul unei ture alpine depinde de condiţiile meteorologice şi de partener. La alegerea partenerului predomină cunoştinţele sale de tehnică alpină, de mers şi de asigurare; trebuie să ştii că te poţi baza pe el Ă®n orice situaţie; trebuie să fie tenace. Cu un partener necunoscut, ale cărui capacităţi tehnice nu ne sĂ®nt cunoscute, nu putem aborda un traseu apropiat de limita propriilor noastre capacităţi. Alpinistul trebuie să fie sănătos fizic şi psihic. Prudenţa şi Ă®ndrăzneala trebuie să fie Ă®ntr-un bun echilibru, Ă®mbinate cu prezenţa de spirit, hotărĂ®rea, capacitatea de analiză critică.
Este important să cunoaştem propriile noastre limite ale posibilităţilor fizice şi psihice. Traseul se alege Ă®n funcţie de capacitatea corzii (echipei). Este indicat a se păstra Ă®ntotdeauna o rezervă pentru cazuri neprevăzute ca: stricarea vremii, rătăcire, bivuac neprevăzut sau accident. ĂŽn cazul trecerii unei corzi la un grad de dificultate superior fată de cel stăpĂ®nit Ă®n mod cert, ceea ce implică un risc mărit, trebuie excluşi toţi factorii care pot fi evitaţi: să se intre Ă®n traseu numai pe o vreme absolut sigură, Ă®ntr-o formă bună a ambilor parteneri, cu o suficientă rezervă de timp, cu material suficient şi de bună calitate. Gradul de dificultate al traseului ales trebuie să fie Ă®n funcţie de posibilităţile partenerului mai slab. Limita posibilităţilor unui alpinist se află acolo unde Ă®ncepe senzaţia de frică. Senzaţia de siguranţă, cunoaşterea limitei pericolului depind de experienţa alpinistului.
O coardă ideală se compune din parteneri de valoare aproximativ egală. Uneori cunoştinţele lor se pot compensa, de exemplu dacă unul sau altul au preferinţă sau Ă®ndemĂ®nare la stĂ®ncă friabilă, iarbă, plăci sau hornuri, gheaţă.
Coarda de doi este cea mai uzuală, fiind mai rapidă. Coarda de trei reprezintă o excepţie Ă®n cazul lipsei unui al patrulea. ĂŽn trasee lungi şi dificile poate fi avantajoasă combinaţia de două corzi de cĂ®te doi, care Ă®n cazuri de necesitate se pot ajuta.
ĂŽntr-o coardă de doi se merge, de, regulă, alternativ, fiecare partener fiind cap de coardă pe rĂ®nd, Ă®n cĂ®te o lungime de coardă; condiţia este ca partenerii să fie de valoare egală, Ă®n caz contrar cel mai experimentat sau cel mai Ă®n formă alpinist conduce şi poartă răspunderea.
ĂŽn cazul corzii de trei există două posibilităţi de acţionare:
numai cĂ®te un singur partener se află Ă®n mişcare: capul de coardă asigurat de secund, secundul asigurat de cap, apoi terţul asigurat de secund. Acest sistem este cel mai sigur, Ă®n schimb necesită un timp majorat cu 50% faţă de cel folosit de coarda de doi;
secundul şi terţul merg concomitent, fiind asiguraţi de capul de coardă. ĂŽn acest caz e bine să avem la Ă®ndemĂ®nă corzi lungi de 40 m, fiecare dintre cei doi alpinişti fiind legat de cĂ®te o coardă; dacă nu dispunem decĂ®t de o singură coardă de 40 m, cei doi se vor lega la G m distanţă unul de altul. ĂŽn cazul căderii terţului, secundul este şi el antrenat Ă®n cădere. Oricum, cei doi alpinişti mergĂ®nd concomitent, trebuie să-şi coordoneze viteza unul Ă®n funcţie de celălalt.
După cum se vede, acest sistem implică anumite riscuri, care trebuie compensate printr-o atenţie mărită a capului de coardă care asigură şi a celor doi alpinişti care merg concomitent. Avantajul este un timp redus faţă de primul sistem.
Alpinismul, ca orice activitate umană, necesită o bună cunoaştere a teoriei, fără de care riscurile cresc rapid. Totodată, trebuie subliniat că un manual de alpinism nu poate niciodată Ă®nlocui o şcoală şi un bun instructor. Există şcoli de alpinism la scară naţională sau pe cluburi şi asociaţii. Alpinismul se Ă®nvaţă prin practica pe stĂ®ncă, Ă®ncepĂ®nd cu trasee de mică dificultate şi mergĂ®nd gradat pe trasee mai dificile, pe măsura Ă®nsuşirii cunoştinţelor şi experienţei. Dacă acţionăm ca secund alături de un cap de coardă experimentat vom Ă®nvăţa de la el, prin observaţie atentă, toate mişcările corecte, felul cum merge, cum se asigură, cum se comportă Ă®n toate situaţiile.
1. Terenul de joc: Muntele. Relieful. Roca
Un munte este o formă convexă de relief, o vale — o formă concavă. Un lanţ muntos, o culme, o creastă principală este cumpăna apelor, care separă bazinele a două cursuri de apă. De exemplu: culmea principală a Bucegilor separă bazinul Prahovei de cel al Ialomiţei; toate torentele, pĂ®raiele din estul culmii Ă®şi varsă apele Ă®n Prahova; cele din vest, Ă®n Ialomiţa. Creasta principală are un punct culminant — vĂ®rful cel mai Ă®nalt — şi multe alte puncte Ă®nalte — vĂ®rfuri, separate intre ele prin puncte joase — trecători, pasuri, şei, curmături, strungi. Din creasta principală se desfac crestele secundare ca nervurile unei frunze.
Apele provenite din ploi şi topirea zăpezilor se, scurg - şiroire — la suprafaţă pe linia de cea mai mare pantă, săpĂ®nd şanţuri Ă®n zonele mai slabe ale rocii. Apele de la suprafaţă se adună Ă®n şiştoace, jgheaburi, văiugi, vĂ®lcele, văi secundare, care debuşează Ă®n valea principală. Apele se scurg prin firul văii.
ĂŽntre linia de creastă şi firul văii se desfăşoară versantul muntelui. După Ă®nclinarea lui — unghiul de pantă — versantul poate fi domol sau abrupt. Un versant domol este caracterizat printr-un unghi de pantă moderat — sub 45°; microrelieful său este sărac; suprafaţa este acoperită ele grohotiş, licheni, tundră, păşune alpină, jnepeniş, pădure iar iarna —de zăpezi bogate.
Un versant abrupt — perete — se caracterizează printr-un unghi de pantă de peste 45°; microrelieful este complex, fiind alcătuit din creste ascuţite, custuri, muchii, turnuri, pinteni, jandarmi, ace, colţi, ţancuri, crăpături — fisuri , hornuri, diedre, vĂ®lcele Ă®n trepte săritori—, culoare, aceste forme verticale de relief fiind completate cu forme orizontale - brĂ®ne, brĂ®neaguri, terase, platforme, prispe, cerdacuri, surplombe mai mici sau mai mari tavane; suprafaţa peretelui este golaşă, vegetaţia neputĂ®nd prinde decĂ®t Ă®n crăpături, pe brĂ®ne şi celelalte forme de relief orizontale şi slab Ă®nclinate; iarna, zăpada este curĂ®nd spulberată de vĂ®nt sau cade sub formă de avalanşe, nerezistĂ®nd decĂ®t, Ă®n formele de relief concave, unde adeseori se adună Ă®n cantităţi mari.
Roca pe care o Ă®ntĂ®lneşte frecvent alpinistul este fie cristalină, caracteristică munţilor Ă®nalţi, fie calcaroasă conglomerat sau gresie specifică munţilor mai puţin Ă®nalţi, dar cu forme de relief spectaculoase. Exemple de munţi cu rocă cristalină: Făgăraş, Retezat, Rodna; de calcar: Piatra Craiului, Cheile Bicazului; de conglomerat: Bucegi, Ceahlău, Ciucaş; gresia o găsim adesea intercalată Ă®ntre straturile de conglomerat, formĂ®nd straturi cu slabă rezistenţă la eroziune şi Ă®n care nu ţin decĂ®t pitoanele cimentate artificial.
Roca poate fi sănătoasă, compactă şi solidă, sau putredă — dezagregată de intemperii, friabilă, care se rupe uşor sub acţiunea vĂ®ntului, ploilor sau alpiniştilor.
Stratificaţia rocii poate fi orizontală, ca Ă®n Peretele Marelui Grohotiş, Ă®nclinată sau verticală, ca Ă®n Peretele Orgii Mari. Straturile pot fi Ă®nclinate către perete, ca o scară, sau către vale, ca ţiglele unui acoperiş (fig. 1).
Fig. 1. Stratificaţia rocilor a. Stratificaţia defavorabilă, asemenea ţiglelor unui acoperiş ; b. Stratificaţie favorabilă, formĂ®nd o scară naturală
Fig. 2. Bocanc de tip „greu”
Fig. 3. Espadrilă pentru căţărătură pe bază de aderenţă tip „EB"
2. ECHIPAMENTUL
ĂŽncălţămintea este cel mai important obiect de echipament. Alpinistul poate folosi una din cele trei tipuri de Ă®ncălţăminte: bocanci grei cu talpă rigidă (fig. 2); bocanci uşori cu talpă semirigidă; espadrile cu talpă flexibilă (fig. 3), alegerea făcĂ®ndu-se Ă®n funcţie de anumite consideraţii. ĂŽn condiţii de vară, Ă®n Carpaţi, Ă®n Alpi pĂ®nă la altitudinea de 3000 m şi Ă®n alţi munţi cu condiţii similare, vom prefera espadrilele sau bocancii uşori. Avantajul este o mai bună aderenţă la stĂ®ncă, Ă®n special importantă la traseele de maximă dificultate Ă®n care predomină căţărătura liberă, bazată pe frecarea Ă®ntre talpă şi stĂ®ncă, la care se adaugă greutatea redusă a Ă®ncălţămintei. Dezavantajele apar Ă®n momentul Ă®n care sĂ®ntem nevoiţi să traversăm o pantă de zăpadă, Ă®n care caz siguranţa călcăturii este mult afectată. ĂŽn plus, Ă®ncălţămintea uşoară se udă instantaneu la ploaie, iarbă udă (rouă, nu ţine suficient de cald şi se uzează rapid, atĂ®t talpa cĂ®t şi feţele; feţele moi nu dau suficientă stabilitate maleolelor. O parte din aceste dezavantaje scad prin ridicarea laterală a marginii de cauciuc pentru protecţia feţelor. Revenirea la espadrile s-a făcut mai Ă®ntĂ®i Ă®n Yosemite, unde predomină vremea uscată şi totodată se atacă trasee cu dificultăţi care nu se pot trece Ă®n căţărătură liberă cu bocanci. Din Yosemite, revenirea la espadrile s-a extins şi la alte zone de căţărătură.
Bocancii grei cu talpă de cauciuc profilată, rigidă, se folosesc pe traseele din Carpaţi Ă®n condiţii de iarnă, pe cele din Alpi, la altitudini de peste 3 000 m, Ă®n tot timpul anului şi, Ă®n general, Ă®n toate cazurile de trecere a pantelor de zăpadă şi de gheaţă, cu sau fără colţari. Talpa rigidă este obligatorie la zăpadă şi la adaptarea colţarilor şi Ă®n acelaşi timp este avantajoasă pe traseele de stĂ®ncă, Ă®n cazul folosirii celor mai mici prize cu vĂ®rful bocancului, evitĂ®nd oboseala. Bocancii grei rezistă mai bine la umezeală şi frig, dau o stabilitate bună maleolelor, evitĂ®nd entorsele, iar adoptarea lor pe stĂ®ncă face inutilă transportarea unei a doua perechi de Ă®ncălţăminte (grea pentru marşul de apropiere şi coborĂ®re, uşoară pentru stĂ®ncă. Dezavantajele sĂ®nt aderenţa lor mai slabă Ă®n raport cu espadrila şi greutatea mult mai mare.
Bocancii uşori reprezintă un compromis Ă®ntre bocancii grei şi espadrile, nu permit montarea colţarilor şi nu ţin suficient de cald iarna.
Un bocanc bun are feţele dintr-o singură bucată de piele, fără cusături; orice cusătură reprezintă un punct slab, care se uzează repede şi permite trecerea umezelii. Se preferă bocancii cu piele Ă®ntoarsă (faţa lucioasă la interior), care rezistă mai bine la umezeală, Ă®n special dacă se dau cu ceară sau produse speciale pe bază de silicon. Bocancii trebuie să se Ă®nchidă bine pentru a nu permite pătrunderea zăpezii şi a pietricelelor. Pentru rigidizarea tălpii se foloseşte o talpă intermediară de material plastic.
De asemenea bocancii trebuie să corespundă perfect mărimii piciorului, să nu fie nici prea mari, nici prea mici, să nu fie prea Ă®nguşti, să permită mişcarea degetelor pentru a preveni degeraturile şi bătăturile. Două perechi de ciorapi vor fi suficiente pentru confortul piciorului. O Ă®ncălţăminte prea largă joacă pe picior, nu permite o călcătură sigură şi produce rosături.
ĂŽmbrăcămintea. Se pare că materialele optime pentru Ă®mbrăcăminte rămĂ®n deocamdată tot cele produse din fire naturale — lĂ®nă şi bumbac. Pentru o rezistenţă sporită se poate admite o adăugire de maximum 30% fire sintetice. Astfel, lĂ®na prezintă următoarele avantaje: izolare termică optimă, prin Ă®nmagazinare de aer, circulaţie bună a aerului, păstrarea calităţilor termice chiar Ă®n cazul Ă®mbibării cu apă, scurgerea apei la suprafaţă Ă®n cazul unei nedegresate. Bumbacul, la rĂ®ndul său, permite o bună circulaţie a aerului, absoarbe transpiraţia şi e plăcut la purtat pe piele. Proprietăţi asemănătoare le prezintă inul şi cĂ®nepa care, Ă®n plus, sĂ®nt şi foarte rezistente la uzură. ĂŽn privinţa ciorapilor părerile diferă: francezii recomandă o singură pereche de ciorapi şi anume de lĂ®nă; alţii preferă o pereche subţire de bumbac pe piele şi o pereche groasă de lĂ®nă la exterior. ĂŽn funcţie de anotimp şi de pantalonul folosit se aleg ciorapi trei sferturi sau şosete.
Fig. 4. Pantalon-salopetă
Fig. 5. a. Cască de protecţie ; b. curelele trebuie să Ă®mpiedice pierderea căştii sau căderea ei peste faţa alpinistului
Lenjeria de corp poate fi cea obişnuită, dar Ă®n condiţii de mare altitudine sau de iarnă se preferă tricoul de lĂ®nă, cel mai bun fiind de lĂ®nă angora. Cămaşa se alege cĂ®t mai lungă, cu mĂ®neci lungi, de bumbac sau de lĂ®nă. Două pulovere de lĂ®nă mai subţiri sĂ®nt de preferat unui pulover gros. Pantalonul de munte cel mai bun rămĂ®ne, Ă®n ciuda modei schimbătoare, tot acela legat sub genunchi, din stofă de lĂ®nă mai subţire sau mai groasă, cu fundul complet dublat, nu prea larg, pentru a nu se agăţa, şi nici prea Ă®ngust, ceea ce ar stĂ®njeni mişcările. Foarte avantajoasă apărĂ®nd bine regiunea lombară, este salopeta, cu bretele elastice, şi buzunare cu fermoar. Este foarte practică aplicarea unui buzunar pentru ciocan, lateral pe coapsă, (fig. 4). ĂŽn Carpaţi, vara, se pot purta şi pantaloni lungi cu croială Ă®ngustă, eventual chiar blue-jeans. Avantajul acestora din urmă este preţul redus, rezistenţa la uzură şi faptul că se usucă repede; dezavantajul este că se udă repede şi nu ţin de cald. Alpiniştii au nevoie de două hanorace: unul rezistent la uzură din foaie de cort, care permite şi o bună aerisire, şi unul impermeabil, ultrauşor, de ploaie, din material sintetic. Toate obiectele de Ă®mbrăcăminte, dar Ă®n special hanoracul, este bine să fie viu colorate Ă®n roşu, portocaliu, galben, nu numai pentru plăcerea ochiului şi pentru fotografii color ci, Ă®n primul rĂ®nd, pentru a fi vizibile de la distanţă. Pentru traseele de stĂ®ncă, vara, sub limita de 3 000 m, este suficient un hanorac necăptuşit, simplu, fără fermoar, care se Ă®mbracă tras peste cap, cu un buzunar mare cu fermoar la piept. Iarna sau chiar vara. la Ă®nălţimile de peste 3000 m, este necesar un hanorac dublu, cu multe buzunare. Unii Ă®l preferă Ă®nchis cu fermoar, care se Ă®mbracă mai uşor, dar are dezavantajul că fermoarul se poate strica uşor.
Echipamentul pe bază de puf — pufoaică, Ă®ncălţăminte de puf, picior de elefant — nu poate lipsi Ă®n cazul turelor de iarnă Ă®n Carpaţi şi Ă®n traseele situate la altitudini peste 3000 m. Avantajele sĂ®nt evidente: calităţi termice neĂ®ntrecute, greutate redusă.
ĂŽmbrăcămintea este Ă®ntregită de căciuliţă de lĂ®nă, fie simplă, fie de tipul „passe-montagne" care se trage peste cap ca un ciorap, lăsĂ®nd liberi doar ochii şi nasul şi care apără eficient faţa, gura şi gĂ®tul Ă®mpotriva gerului şi viscolului.
Casca de protecţie (fig. 5) are rolul de a apăra capul Ă®mpotriva impactului cu pietrele, precum şi Ă®n cazul căderii alpinistului, Ă®mpotriva loviturii cu stĂ®nca. Casca trebuie să amortizeze şocul prin absorbţie de energie, să fie rezistentă la perforare şi să evite eforturile locale mari ale craniului. O cască bună absoarbe o energie de 100—140 Nm . De asemenea, se cere o suficientă stabilitate a marginii, pentru cazul impactului lateral. Casca trebuie să fie prevăzută cu curele, care să Ă®mpiedice nu numai pierderea ei, ci şi alunecarea peste faţa alpinistului Ă®n cazul căderii acestuia. De asemenea, casca trebuie să fie prevăzută cu orificii de aerisire şi bandă de absorbţie a transpiraţiei. Greutatea căştii variază de la 450 la 700 g.
Rucsacul se alege Ă®n funcţie de traseu, Ă®n general trebuie să dispunem de doi rucsaci: unul mare, Ă®n care Ă®ncap materialul tehnic, Ă®mbrăcămintea de rezervă, echipamentul de bivuac şi alimentele pentru mai multe zile; şi unul mic, pentru mers pe stĂ®ncă, Ă®n care Ă®ncap doar materialul tehnic, echipamentul de bivuac şi alimentele pentru traseul ales (fig. 6).
Fig 6. Rucsac
Rucsacul este confecţionat din ţesătură solidă, sintetică, impermeabilă. Partea ce vine Ă®n contact direct cu spatele se face din ţesătură de bumbac, care absoarbe transpiraţia. Se aleg culori vii. Pentru căratul greutăţilor mari este recomandabil un rucsac cu samar (cadru din ţeava uşoară. Fundul rucsacului, supus unei uzuri mai mari provocate de pitoane, ciocan, contactul cu terenul, este bine să fie dublu sau Ă®ntărit cu piele. Curelele de cărat sĂ®nt fĂ®şii late de piele sau alt material rezistent, eventual căptuşite cu burete. O a treia curea se strĂ®nge Ă®n jurul mijlocului pentru a fixa rucsacul mai bine pe corp Ă®n vederea asigurării unui mai bun echilibru şi; pentru a nu pierde rucsacul Ă®n caz de cădere. Există modele de rucsac mare la care buzunarul se poate detaşa şi folosi ca rucsac de căţărătură. De asemenea, volumul este reglabil, rucsacul avĂ®nd o fustiţă care-i măreşte Ă®nălţimea. Diferite cureluşe sĂ®nt prevăzute pentru fixarea pioletului, colţarilor, schiurilor.
Sacul de bivuac din ţesătură sintetică, perfect impermeabilizată, obligatoriu Ă®n cazul traseelor mai lungi din Alpi, este recomandabil şi Ă®n Carpaţi, ca apărare Ă®mpotriva ploilor torenţiale de vară. Rămaşi uscaţi, putem continua traseul Ă®n bune condiţii după trecerea ploii. Un sac de două persoane, de 150 x 210 cm, cĂ®ntăreşte 580 g, unul de trei persoane, de 195 x 225 cm, 880 g.
Ca urmare a cercetărilor din domeniul cosmonauticii există astăzi pături de salvare din folie metalică reflectorizantă, de 220 x 140 cm, Ă®n greutate de numai 50 g, precum şi saci de salvare din acelaşi material. Dezavantajul este că pătura, respectiv sacul, nu pot fi folosite decĂ®t o dată sau de două ori.
Hamacul confecţionat din fire sintetice, avĂ®nd o greutate de 400 g, este folosit Ă®ndeosebi la bivuacurile Ă®n pereţi verticali, lipsiţi de platforme suficient de mari. Hamacul se agaţă de pitoane, asigurĂ®nd o bună odihnă. Recent a apărut un model combinat hamac-cort ce poate fi agăţat Ă®ntr-un singur punct fix (piton).
Reşoul şi celelalte obiecte necesare pentru bucătărie nu fac parte din echipamentul de prima necesitate decĂ®t Ă®n traseele lungi, de mai multe zile. Cel mai uşor reşou este cu combustibil solid. Mai eficiente dar şi mai grele sĂ®nt reşourile cu benzină sau cu gaz lichefiat.
Bidonul de apă, de asemenea, nu este absolut necesar pentru turele de o zi. Folositor poate fi un tub subţire de cauciuc prin care se poate trage apa din recipiente naturale (găvane săpate Ă®n stĂ®ncă greu accesibile.
Trusa de prim ajutor face parte din obiectele adeseori neglijate. Pentru traseele obişnuite de o zi, conţinutul minim este: faşă; leucoplast; pansaplast; aspirină.
La trusa pentru zona de gheţar se adaugă absolut obligatoriu pomăda Ă®mpotriva arsurilor de soare şi alifia pentru buze.
Pentru traseele mai lungi conţinutul trusei se Ă®mbogăţeşte cu medicamente pentru tulburările aparatului digestiv, aparatului circulator, vasodilatatoare Ă®mpotriva degeraturilor, antinevralgice, picături pentru oftalmia zăpezilor, unguente pentru plăgi şi pentru preĂ®ntâmpinarea degeraturilor, antibiotice (pulbere), antiseptice, somnifere.
Lanterna frontală poate avea un rol esenţial pentru evitarea bivuacului, Ă®n special Ă®n cazul zilelor scurte de toamnă şi de iarnă. Avantajul faţă de o lanternă obişnuită este evident: mĂ®inile rămĂ®n libere pentru căţărătură, iar raza de lumină este dirijată Ă®ntotdeauna pe direcţia privirii.
Altimetrul vă folosi Ă®n cazul traseelor de stĂ®ncă, pentru pronosticul vremii, pe post de barometru.
3. MATERIALUL TEHNIC
ĂŽn lucrare vom folosi, ca unitate do măsură pentru forţă, kilogramul (kg), Ă®ntrucĂ®t este mai accesibilă decĂ®t noua unitate fizică oficială newtonul (N).
Fig 7. Coarda
Coarda (fig. 7) reprezintă cel mai important material tehnic al alpinistului. De calitatea şi folosirea ei corectă depind, Ă®n primul rĂ®nd, securitatea şi viata alpinistului. Cu excepţia traseelor de gradul I de dificultate, Ă®n care nu se produc şocuri importante Ă®n coardă, Ă®n toate celelalte cazuri trebuie să se acorde atenţie mărită calităţii şi gradului de uzură ale corzii. La achiziţionarea unei corzi primul criteriul este eticheta UIĂ care atestă că materialul Ă®ndeplineşte normele de calitate Ă®nscrise Ă®n caietul de sarcini Ă®ntocmit de Comisia de materiale a Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism. PĂ®nă Ă®n 1981 au apărut norme UIĂ pentru corzi, carabiniere, pioleţi, centuri, scaune şi căşti. Corzile de calitate superioară Ă®ntrec Ă®nsă aceste condiţii minime, avĂ®nd, la o diferenţă de preţ nu prea mare, o rezistenţă mecanică sporită şi o viaţă mai lungă. Conform normelor UIĂ se face deosebirea Ă®ntre o coardă simplă, şi o semicoardă.
Coarda simplă rezistă la căderea unei greutăţi de 80 kg, forţa de şoc maximă fiind de 1 200 kg. Aceasta Ă®nseamnă că putem merge Ă®n orice traseu cu o singură coardă simplă. Practic, se poate merge cu o singură coardă simplă Ă®n traseele de căţărătură liberă. Diametrul ăcestei corzi variază de la 10 la 12 mm. Semicoardă rezistă la căderea unei greutăţi de 55 kg, forţa de şoc maximă fiind de 750 kg. Aceasta Ă®nseamnă că o asemenea semicoardă se poate rupe Ă®n cazul căderii unui alpinist. Semicoardă nu poate fi folosită decĂ®t concomitent cu o coardă simplă, dar acest procedeu nu este necesar decĂ®t Ă®n traseele de coardă dublă, cu numeroase pitoane intermediare. Diametrul nuci „semicorzi" variază de la 9 la 10 min. Orice coardă cu etichetă UIĂ este prevăzută la ambele capete cu o banderolă pe care este marcată cifra 1 pentru coarda simplă, respectiv 1/2 pentru semicoardă. Corzile trebuie să reziste la minimii ni 5 căderi normate, pentru a obţine eticheta UIĂ.
Cele mai bune corzi trebuie să reziste la un număr mare de căderi normate UIĂ. La ora actuală există Ă®n comerţ corzi simple care rezistă la 14 căderi şi semicorzi care rezistă la 20 de căderi, fără a se rupe. Acest număr de căderi este Ă®n acelaşi timp un indiciu pentru o viaţă mai lungă a unei corzi. Alt criteriu de calitate este greutatea cĂ®t mai mică pe unitatea de lungime a unei corzi, Ă®n comparaţie cu altă coardă avĂ®nd aceeaşi rezistenţă.
Corzile folosite astăzi Ă®n mod curent sĂ®nt de tipul Kernmantel — cu sĂ®mbure de rezistenţă şi manta de protecţie. Pe lĂ®ngă rolul de protecţie, mantaua ajută sĂ®mburele, dĂ®ndu-i un plus de rezistenţă. Corzile cu mantaua lezată, trebuie scoase din circulaţie. Durata vieţii unei corzi este o problemă Ă®ncă incomplet elucidată. Deocamdată această durată este apreciată Ă®n funcţie de numărul de căderi normate de UIĂ, indicate de firmă constructoare, după cum urmează,:
— o coardă care rezistă la 2 căderi are o durată de viaţă de 50 de ore de folosire;
— la 4 căderi — 200 ore de folosire;
— la 6 căderi şi mai mult— 400 ore de folosire.
Aceste cifre sĂ®nt valabile pentru folosirea normală, Ă®n trasee pĂ®nă la gradul V. ĂŽn traseele de maximă dificultate, cu multe pitoane, precum şi Ă®n granit, durata de viaţă se reduce la jumătate. Exprimat Ă®n lungimi de coardă se poate spune că un alpinist mediu parcurge 125 de lungimi de coardă pe an; socotind 15 minute pentru o lungime de coardă Ă®nseamnă că o coardă rezistă la 250 de lungimi de coardă, adică 2 ani. De asemenea, materialul Ă®mbătrĂ®neşte chiar fără a fi folosit, Ă®n depozit. Influenţa radiaţiei ultraviolete, la care sĂ®nt supuse corzile la mare altitudine, este neglijabilă fată de uzura mecanică. Corzile Ă®mbibate cu apă rezistă la 1 pĂ®nă la 3 căderi Ă®n minus faţă de o coardă uscată. De aceea corzile de calitate sĂ®nt impregnate hidrofug— denumirea comercială este „everdry" (permanent uscată sau „super dry".
Corzile se confecţionează Ă®ntr-o gamă variată de culori şi design (fig. 7 e). Avantajoase sĂ®nt culorile luminiscente la ceaţă şi vizibilitate redusă. Lungimea uzuală a corzii este de 40 m. AvĂ®nd Ă®nsă Ă®n vedere că distanţa dintre regrupări, Ă®n cele mai multe trasee, este tot de 40 m şi mai ţinĂ®nd seama şi de lungimea minimă e disponibilă de 6 m, necesară pen-iru asigurare dinamică, este recomandabil să folosim corzi de 40 m lungime. Mai puţin recomandabile sĂ®nt corzile bicolor de 80 m lungime şi 9 mm diametru (semicorzi): pe de o parte din cauza măririi pericolului de „Salată de corzi", pe de alta din cauză că la ora actuală nu se mai recomandă mersul la coardă dublă cu două semicorzi, ci cu o coardă simplă plus o semicoardă. Coarda trebuie tratată cu multă blĂ®ndeţe, nu trebuie călcată cu piciorul, ferită de muchii ascuţite, atârnată la uscat la aer şi nu expusă căldurii excesive de la soare sau corpuri de Ă®ncălzit. Coarda trebuie ferită de produse chimice şi se depozitează Ă®n spaţii uscate nu prea calde. După fiecare traseu se face o verificare atentă a corzii. Dacă mantaua ei prezintă o uzură pronunţată sau se observă strangulări, coarda trebuie scoasă din uz.
Fig. 7 e. Design
Cordelina şi chinga. Ca şi coarda, cordelina se confecţionează după principiul Kernmantel — sĂ®mbure şi manta. Diametrele variază de la 3 la 9 mm, iar domeniul de utilizare este foarte vast: bucle de 1,70—1,90 m lungime pentru „prelungirea" pitoanelor, pentru clepsidre şi colţuri de stĂ®ncă, pentru instalarea rapelului, pentru căratul carabinierelor şi pitoanelor; bucle Prusik din cordelină de 4 m lungime; pentru trasul rucsacului Ă®n traseele de maximă dificultate sau la premiere vom folosi o cordelină de 5 mm diametru, lungă de 20—40 m; pentru confecţionarea scăriţelor, improvizarea bretelelor şi scaunelor şi Ă®n multe alte cazuri neprevăzute, cordelina este absolut necesară.
O bună parte din domeniul de utilizare a cordelinei este preluat de chinga cu secţiune plină său tubulară, de 10 — 50 min lăţime. Chinga este mai confortabilă la cărat, repartizĂ®nd mai bine sarcina. De asemenea, are o rezistenţă mai bună la trecerea peste muchii ascuţite. Alpiniştii americani folosesc scăriţe din chingă Ă®n locul scăriţelor cu trepte metalice. De asemenea, un model nou de scăriţă are numai treapta superioară metalică, celelalte fiind de chingă, fixate prin cusături. Tot din chingă se confecţionează buclele „expres".
Centura şi scaunul de legare Ă®n coardă. Legarea directă Ă®n coardă fără centură nu reprezintă decĂ®t o improvizaţie. Centura, avĂ®nd lăţimea de cel puţin 5 cm, repartizează mult mai bine un eventual şoc. Centura este deci necesară, dar nu şi suficientă, căci experienţa a arătat că o atĂ®rnare liberă Ă®n centură duce, după 10—20 minute, la paralizarea braţelor, ceea ce exclude o ieşire, din impas; prin forţele proprii, a celui accidentat, după 30 minute se produc vătămări ireversibile, iar după 2 ore se produce decesul. De aceea, Ă®n toate traseele Ă®n care, ca urmare a unei căzături, alpinistul riscă să rămĂ®nă atĂ®rnat liber Ă®n coardă (perete surplombat), centura trebuie purtată Ă®n combinaţie, cu un scaun (fig. 8).
Fig 8-9
Pentru traseele de căţărătură liberă s-a imaginat un model de scaun care se poartă fără centură de piept (tipul „libero", fig. 9). recomandabil Ă®nsă numai Ă®n traseele Ă®n care se merge fără rucsac.
Centura este prevăzută cu bretele reglabile pentru a-i asigura o poziţie corectă Ă®n jurul toracelui (fig. 10). Scaunul se confecţionează, de regulă, din chingă de 50 mm, după modelul scaunului folosit de paraşutişti. Trebuie reţinut că purtarea centurii Ă®n jurul mijlocului sau legarea Ă®n coardă numai Ă®n scaun, fără centură, sĂ®nt extrem de periculoase.
Pentru centuri şi scaune există norme UIĂ apărute Ă®n anul 1979 şi Ă®n acest sens se recomandă folosirea centurilor cu eticheta UIĂ.
Carabiniere (fig. 11—12). Astăzi, cele mai uzuale sĂ®nt carabinierele din aliaje uşoare. Trebuie totuşi să remarcăm că Ă®n traseele din Carpaţi se găsesc uneori pitoane cu urechi atĂ®t de mici Ă®ncĂ®t nu permit decĂ®t introducerea unei carabiniere de oţel care are totuşi secţiunea mai mică decĂ®t una de aluminiu. Pentru aceste cazuri excepţionale e bine să avem la noi 2—3 carabiniere de oţel cu diametrul sĂ®r-mei suficient de mic, Ă®ncĂ®t să Ă®ncapă Ă®n urechea pitonului.
Forma uzuală este cea trapezoidală, la care este evitată supraĂ®ncărcarea clapetei. Conform normelor UIĂ, sarcina de rupere minimă a unei carabiniere Ă®n direcţia axei longitudinale este de 2 200 kg, iar transversal 600 kg. ĂŽn cazul folosirii corecte a asigurării dinamice se pot Ă®nsă admite şi carabiniere cu sarcina de rupere de 1 800 kg. Pentru evitarea deschiderii involuntare a clapetei se folosesc carabiniere cu „şurub" —cu brăţară filetată de asigurare a clapelei. Aceste carabiniere nu sĂ®nt practice la folosirea curentă, Ă®ntrucĂ®t şurubul Ă®mpiedică adeseori deschiderea clapetei exact atunci cĂ®nd ar fi nevoie. Carabinierele cu şurub sĂ®nt utile la dispozitivele de asigurare dinamică şi la rapel, precum şi Ă®n acţiunile de salvare. ĂŽn traseele obişnuite e, bine să dispunem de 2—3 carabiniere cu şurub.
Fig. 10-12
Pentru asigurarea dinamică cu nod semicabestan, este recomandabilă o carabinieră cu şurub ovalizată, Ă®ntrucĂ®t forma trapezoidală poate duce la blocarea corzii.
Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare, precum şi a celei de Ă®naintare Ă®n traseele artificiale, alături de coardă şi carabiniere (fig. 13). Formă de bază este pitonul Fiechtl (fig. 14), croit dintr-o bucată, cu ureche pentru carabinieră, respectiv pentru cĂ®rlig Fiffi, coardă sau cordelină. Urechea nu trebuie să fie prea mare pentru a nu mări inutil braţul de pĂ®rghie periculos la Ă®ncărcarea pitonului. Pentru reducerea acestui braţ de pĂ®rghie este recomandabilă forma de ujeche concepută de Sticht (fig. 13 c). Formele clasice ale pitonului Fiechtl: piton longitudinal (fig. 13 b) şi piton transversal (fig. 13 a) (uneori impropriu denumite „vertical" şi „orizontal" au rămas valabile pĂ®nă azi. Contrar concepţiei iniţiale, pitonul longitudinal ţine mai bine Ă®n fisurile orizontale, iar pitonul transversal Ă®n cele verticale, Ă®ntrucĂ®t Ă®n aceste cazuri pitonul rezistă nu numai la tracţiune ci şi la torsiune. ĂŽn general pitonul transversal găseşte o aplicaţie mult mai vastă decĂ®t cel longitudinal, proporţia medie fiind de 4:1. Lungimi uzuale sĂ®nt cele de la 5 la 12 cm.
Fig 13-16
Pitonul universal (fig. 13 d) este un compromis Ă®ntre pitonul longitudinal şi cel transversal. Urechea sa este cotită cu 45° faţă de planul lamei pitonului şi prin aceasta adăugat un efect de torsiune la smulgere. Dezavantajul este că recuperărea acestuia se face mai greu decĂ®t a pitoanelor obişnuite.
Pitonul-spatulă (fig. 13 h) este un pilon traversal, cu lama lăţită şi scurtă de 5 cm, pentru fisuri Ă®ngustimi puţin adĂ®nci. Pitoanele cu inel (fig. 13 e, f, g) servesc, Ă®n primul rĂ®nd, pentru rapel şi traversări Dulfer, cu balustradă, sau pendulare. Sudura inelului trebuie executată şi verificată cu foarte multă grijă. Lungimea: 10—15 cm.
Pitonul-cornieră (fig. 13 i, k, 1) din tablă Ă®ndoită, este mai simplu de confecţionat decĂ®t pitonul transversal, pe care-l Ă®nlocuieşte cu succes.
Pitoanele cu profile U (fig. 13 n), V (fig. 13 o,, p, fig., 16) şi Z (fig. 13 q), sĂ®nt concepute pentru fisuri largi de 1— 1,5 cm. Lungimea este de 8—18 cm.
Pitonul-lamă este longitudinal, subţire, omologul pitonului-spatulă, faţă de care nu prezintă decĂ®t dezavantaje şi Ă®n consecinţă este mai puţin folosit. Lungimea este de 7 cm.
Toate tipurile de pitoane se confecţionează de diferite lungimi, pentru a fi folosite Ă®n funcţie de adĂ®ncimea fisurilor.
Ca materiale pentru pitoane se foloseşte oţelul moale şi oţelul dur. Oţelul moale este cel obişnuit, nealiat, care poate fi uşor forjat şi care se deformează uşor la solicitări. Oţelul dur este un oţel superior aliat şi tratat. Pitoanele din oţel superior (fig. 14, 15, 16) au fost confecţionate prima oară Ă®n 1947 Ă®n S.U.A. de către John Salathe şi folosite Ă®n traseul Lost Arrow, de unde li se trage numele. Au urmat pitoanele-corniere ale lui Galvas, pitoanele-lamă din oţel crom-molibden ale lui Wilts şi pitoanele miniatură rurp (Realized ultimate reality piton) (fig. 13 r, fig. 17) ale lui Yvon Chouinard, o variantă a pitoanelor-lamă. Pitoanele din oţel dur sĂ®nt net superioare celor din oţel moale, Ă®n primul rĂ®nd, ca rezistenţă Ă®n stĂ®ncă şi, Ă®n al doilea rĂ®nd, deoarece pot fi scoase şi refolosite de peste 200 de ori, pe cĂ®nd un piton din oţel obişnuit se depreciază uşor. Exprimat Ă®n cifre, conform Ă®ncercărilor făcute, pitoanele de oţel moale suportă Ă®n fisurile longitudinale (verticale) 600— 1 000 kg, Ă®n fisurile transversale (orizontale), 900—1200 kg; pitoanele din oţel dur suportă 1000—1500 kg Ă®n fisurile longitudinale, respectiv 1500—2000 kg Ă®n fisurile transversale. Diferenţele de cifre provin din natura stĂ®ncii şi starea ei de degradare; granitul rezistă mai bine decĂ®t calcarul şi o stĂ®ncă compactă mai bine decĂ®t una fisurată şi friabilă. Cu toate progresele făcute, pitonul rămĂ®ne cea mai slabă verigă a „lanţului de asigurare” datorită calităţilor variabile ale stĂ®ncii.
Fig. 19.
Pitoanele forate (fig. 18, 19, 20, 21), spre deosebire de pitoanele „normale", care necesită prezenţa unor fisuri naturale Ă®n stĂ®ncă, pot fi plantate practic Ă®n orice loc. ĂŽmpotriva folosirii pitonului forat s-au folosit o serie de argumente, dar utilitatea lui nu este, Ă®n general, contestată pentru amenajarea regrupărilor, pentru retragere Ă®n cazuri de urgenţă şi salvare.
Fig. 21. Pitoane forate : a. cu piuliţă; b. nituite
Forarea unei găuri Ă®n stĂ®ncă se face cu ajutorul unei dălţi (fig. 19 c) de 6,6 mm diametru pentru un piton cu secţiunea pătrată de 6x6 mm şi 2—3 cm lungime. Durata medie de forare este de 5—15 minute. Muchiile pitonului trebuie să fie ascuţite şi nu rotunjite, pentru a se Ă®nţepeni bine. O variantă a pitonului forat, este pitonul de expansiune, prevăzut la vĂ®rf cu o pană din oţel dur (fig. 19 b). Prin batere, pana pătrunde Ă®n vĂ®rful despicat, pe care-l desface Ă®n coadă de rĂ®ndunică. Un piton forat Ă®n stĂ®ncă compactă, de 3 cm lungime, poate ţine pĂ®nă la 1 500 kg.
Fig. 22. Tipuri de ciocane de stĂ®ncă : a. clasic, cu coada de lemn; b-e. noi, cu coada metalica, protejată cu cauciuc, cu gaura pentru carabinieră, de diferite forme funcţionale
Fig 23-24
Fig. 25. Piton ţeava
Ciocanul de stĂ®ncă pentru baterea pitoanelor variază ca greutate Ă®ntre 500 şi 650 g. Cu un ciocan mai greu se bat mai lesne pitoanele (fig. 22). Forma obişnuită a ciocanului prezintă un cap teşit Ă®ntr-o parte şi piramidal Ă®n cealaltă. Această formă este de preferat celei teşite la ambele capete, Ă®ntrucât, cu capul piramidal se bat mai bine penele. ĂŽn prezent ciocanul de stĂ®ncă se prezintă cu forme sofisticate. Coada de lemn, de 22 cm lungime, care se poate rupe sau din care capul ciocanului poate scăpa, este Ă®nlocuită astăzi cu o coadă de oţel, prevăzută cu mĂ®ner de cauciuc. Coada metalică are de regulă 30 cm lungime. Ciocanul se mai prevede cu o cordelină de 5 mm diametru şi 1 m lungime, fixată la centura de legare Ă®n coardă. Se recomandă purtarea ciocanului Ă®ntr-un toc special, cu curea legată de mijloc.
Penele de lemn (fig. 23) se folosesc, Ă®n cazul fisurilor late. Ele se confecţionează din lemn de esenţă tare — fag, stejar — cu secţiune dreptunghiulară, Ă®n formă de trunchi de piramidă sau cu două feţe paralele.
Bong (fig. 24) se cheamă pitoanele cu profil Ă®n V, mai late de 3,5 cm, mergĂ®nd pĂ®nă la 7,5 cm. Profilele mai mici sĂ®nt din oţel dur, cele mai mari din duraluminiu. Faţă de penele de lemn au avantajul că nu putrezesc, pot fi refolosite de mai multe ori, sĂ®nt mai uşoare, şi sĂ®nt prevăzute cu mai multe găuri, astfel Ă®ncĂ®t permit trecerea cordelinei Ă®n poziţia cea mai favorabilă din punct de vedere al braţului de pĂ®rghie.
Pitoanele-ţeavă (fig. 25) se găsesc Ă®n multe trasee mai vechi din Carpaţi, dar Ă®n traseele noi nu se recomandă, datorită greutăţii lor şi gradului ridicat de nesiguranţă. Ţevile Ă®ntĂ®lnite Ă®n trasee vor fi verificate cu foarte mare atenţie şi nu vor fi solicitate decĂ®t pe direcţie verticală, preferabil cu scăriţe.
Fig. 27. Tipuri de pene
Fig. 28. Set de pene Chouinard „hexentrie"
Fig. 29. Set de pene Qiouinard cu cablu de oţel (stoppcr) şi cu cordelină
Fig. 30. Set de pene Copperhead
Bucla cu nod (Knotenschlinge) (fig. 26) este folosită, Ă®n primul rĂ®nd, de căţărătorii din Elbsand-steingebirge (Elveţia Saxonă, care au inventat-o şi au şlefuit tehnica ei pĂ®nă la perfecţiune. Nodul buclei se Ă®nţepeneşte Ă®ntr-o fisură, Ă®n aşa fel Ă®ncĂ®t să reziste Ă®n cazul căderii căţărătorului, deci pe direcţie verticală. Cel mai simplu nod este nodul de mijloc denumit „coada vacii". FăcĂ®nd noduri suplimentare Ă®n jurul acestui nod primar se obţin noduri de diferite mărimi pĂ®nă la aşa-numitele noduri „cap de copil", Ă®n funcţie de lărgimea fisurii Ă®n care vrem să-l Ă®nţepenim.
Fig. 31. a. Pana Laprade — şase pene cuplate: cea mai mică este conică, celelalte cinci Ă®n formă de V, cu cablu 0 3 mm ; b. pana Grivei — trei pene conice cuplate, cu cablu 0 2,5 mm ; c. pana „Friends" recomandabilă mai ales pentru fisuri care se lărgesc către exterior ; d. pana „Panther" cu geometrie variabilă tip 1 pentru fisuri de la 6—8,5 cm; tip 2 pentru fisuri de la 8—12 cm; e. pene „rocks", care se pot combina
Fig. 32. Ciocan uşor pentru Ă®nţepenit penele, „chock tocker", Ă®n greutate de 200 g.
Fig. 33. a. Scăriţă cu trepte metalice ; b. scăriţă confecţionată ad-hoc din cordelină sau chingă ; c. cĂ®rlig Fiffi simplu; d. cĂ®rlig Fiffi cu mĂ®ner
Fig. 34. Nodul Frost pentru confecţionarea scăriţei de chingă. Scăriţa poate fi prevăzută cu o buclă ajutătoare pentru mĂ®nă
Pene. Un alt punct fix de asigurare Ă®l reprezintă bolovanii Ă®ncastraţi Ă®n fisuri, Ă®n jurul cărora se trece bucla. Cu timpul, căţărătorii din Lake District (Anglia) au Ă®nceput să ia cu ei Ă®n buzunar pietre pe care le Ă®ncastrau Ă®n fisuri (chock stones) pentru a simula bolovanii Ă®ncastraţi natural. De aci şi pĂ®nă la folosirea piuliţelor (nuts) prin gaura cărora se trece o cordelină nu mai este decĂ®t un pas. Pornind de la buclele cu nod şi pietrele Ă®ncastrate artificial Ă®n fisuri, s-a ajuns astăzi la o Ă®ntreagă gamă de piese Ă®ncastrate pe care le vom denumi generic „pene" (fig. 27-31). Materialele din care se fabrică sĂ®nt (Ă®n funcţie de mărime) oţelul, alama sau aluminiul, eventual masele plastice. Tot Ă®n funcţie de mărime, penele sĂ®nt prevăzute cu bucle din cablu subţire de oţel, cordelină, chingă sau coardă. Fixarea şi recuperarea se fac cu economie de energie şi de timp şi, Ă®n acelaşi timp, „curat", fără a lăsa urme de trecere a omului. Orice pană se poate fixa longitudinal sau transversal. Rezistenţa unei pene corect plasate este egală cu a unui piton şi depinde, Ă®n ultimă instanţă, de rezistenţa buclei, Ă®ncastrarea penelor cere Ă®nsă antrenament şi experienţă. Un set complet cuprinde pene de dimensiuni de la mărimea unei piese de 5 bani pĂ®nă la mărimea unui pumn. Pentru Ă®nţepenirea penelor putem să folosim un ciocan obişnuit sau un ciocan special („chock tocker" (fig. 32).
Scăriţa (fig. 33) menită să contracareze lipsa prizelor de picior se confecţionează din cordelină de 5 mm sau chingă de 25 mm. Treptele pot fi buclele Ă®nnodate din acelaşi material (fig. 33 b, 34) sau, pentru o folosire mai confortabilă, din aluminiu (fig. 33 a). Pentru agăţarea Ă®n piton se foloseşte fie o carabinieră, fie un cĂ®rlig Fiffi (fig. 33 c). Este practică şi bucla de mĂ®nă, la capătul superior al scăriţei (fig. 34) sau un cĂ®rlig Fiffi cu mĂ®ner (fig. 33 d). CĂ®rligul Fiffi este la rĂ®ndul său prevăzut cu o cordelină de 3 mm diametru şi 1,50 m lungime, legată la brĂ®u. CĂ®rligul Fiffi are avantajul că se agaţă cu uşurinţă Ă®n piton; odată alpinistul trecut de piton, cĂ®rligul iese automat, fiind tras de cordelina legată la brĂ®u; astfel, scăriţa urmează pe alpinist. Dezavantajul este că, Ă®n special Ă®n pasajele mai puţin Ă®nclinate, scăriţa se agaţă involuntar, iar cordelina se Ă®ncurcă adeseori. ĂŽn traseele artificiale, avantajele sĂ®nt evidente, fiind extrem de obositor şi periculos să te apleci pentru a recupera scăriţa după trecerea de piton. Americanii preferă scăriţa fără trepte metalice, Ă®nnodată, din chingă relativ rigidă (neflexibilă, lungă de 6 m, cu 5 trepte; la capătul superior se prevede o scăriţă auxiliară din chingă de 15 mm, de 2 m lungime, cu numai 2 bucle. Pentru formarea buclei de agăţare a scăriţei se foloseşte un nod Frost (fig. 34). Oricum ar fi, este bine ca treapta superioară a scăriţei să fie cĂ®t mai sus, atĂ®t cĂ®t să permită intrarea bocancului, pentru a cĂ®ştiga maximum de Ă®nălţime; a doua treaptă vă fi la distanţă ceva mai mare — la circa 30 cm, iar a treia şi următoarele la 45—50 cm. Lungimea scăriţei depinde de Ă®nălţimea alpinistului şi se alege Ă®n aşa fel Ă®ncĂ®t, agăţĂ®nd scăriţa Ă®ntr-un piton la care abia se poate ajunge cu mĂ®na Ă®ntinsă, să se poată intra cu piciorul relativ comod Ă®n ultima treaptă de jos.
Dispozitive de urcare de-a lungul corzii. Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe, se pot folosi, Ă®n afara buclelor cu nod Prusik (vezi capitolul „Noduri", dispozitive speciale, care permit urcuşul mult mai lesnicios şi mai rapid decĂ®t nodul Prusik. Cel mai uzual dispozitiv este Jumar (fig. 35) care cĂ®ntăreşte 210 g; fixarea pe coardă se face cu ajutorul unor zimţi metalici, ceea ce uzează coarda destul de mult. Jumarul, din cauza greutăţii sale şi a uzurii corzii, nu se foloseşte decĂ®t Ă®n trasee cu caracter expediţionar. Fiecare alpinist trebuie să dispună de două Jumaruri pentru urcuş.
Fig. 35 Dispozitivul Jurnar
Fig. 36. Dispozitivul Iliebler
Fig. 37. Dispozitivul Salewa
Fig. 38. a. Cîrlig Cliff ; b. ,,opt" de rapel ; c. ancora Crack'n up ; d. tip nou de „opt"
Alte dispozitive similare, mai puţin rapide, dar care totuşi Ă®ntrec Ă®n viteză nodul Prusik, sĂ®nt dispozitivul Hiebler (fig. 36) şi dispozitivul Salewa (fig. 37).
CĂ®rligul Cliff (fig. 38 a) confecţionat din oţel dur, lung de 10 cm, serveşte pentru a fi agăţat de cele mai mici colţişoare de stĂ®ncă. BineĂ®nţeles că el nu foloseşte decĂ®t pentru Ă®naintare şi asigură un echilibru destul de precar.
Dispozitivele de rapel au fost numeroase Ă®n decursul vremii. Cel mai practic pare să fie Ă®nsă dispozitivul Ă®n formă de 8 („opt de rapel" (fig. 38 b, 38 d) din oţel rotund sudat, Ă®n greutate de 110 g.
Ancora „crack'n up" (fig. 38 c, 39) este un dispozitiv ingenios pentru fixarea Ă®n fisurile foarte fine (de ordinul a 2—3 mm); are o lungime de 5 cm, o grosime de 1,6—3 mm şi o greutate de 15— 27 g; este confecţionată din oţel dur. Ancora se utilizează pentru a se agăţa o scăriţă, ca mijloc de avansare.
Friend (prieten) (vezi fig. 31 c) este numele unui dispozitiv ce poate fi fixat chiar şi Ă®n fisuri surplombante şi care se deschide către exterior, completĂ®nd setul de pene al căţărătorului.
Camele (fig. 39) sînt dispozitive ce pot fi fixate în fisuri.
_______________________________________
EARN MONEY WITH, câştiga bani cu ,Guadagna con Geld verdienen mit, UPLOAD - POST FILES - EARN MONEY
|
|
;)
